Edi.Prietenul meu imaginar.

De cateva saptamani,am un prieten imaginar.Il cheama Edi, si nu,nu e o coincidenta.E doar o trebusoara mai speciala.Vorbind cu el, e ca si cum as vorbi la pereti;ma asculta, dar nu spune nimic, nu indrazneste.Chiar daca cateodata (scuzati cacofonia) mai are chef de vorba, si tare ii mai place sa dea din gura si sa cante, tot nu se aude nimic.Chiar asa! Edi e aproape ca un perete.
Mai nou,are un prieten foarte bun.Il cheama Max, si e un paduchi.E prietenul imaginar al unei colege, dar ea nu stie inca despre incalceala dintre ei.

Ideea in sine, de a avea pe cineva cu care sa vorbesti oricand vrei si care sa te asculte sau chiar sa iti dea sfaturi ma intriga. Cum ar fi lumea,daca fiecare ar avea cate un prieten imaginar?Oare ne-am duce cu totii la nebuni sau ar fi considerat ceva normal sa "vorbesti singur la pereti"..Acum imi aduc aminte si o prostioara legata de prieteni imaginari..
Era ceva din >> 15 lucuri care iti fac parintii sa creada ca ai innebunit<< si suna cam asa " Fa-ti 20 de prieteni imaginari si vorbeste cu toti! IN ACELASI TIMP!" .
Edi,nu e chiar prietenul meu imaginar,cu toate ca mi-ar place sa vad pe cineva pe care nimeni altcineva sa nu il vada si sa il aud vorbindu-mi.Ar fi grozav de amuzant!Dar nu am varsta potrivita si nu imi lipseste o doaga.
Oare cati dintre noi au nevoie cu adevarat de un Edi al lor? Cati simt nevoia sa se descarce cuiva...si sa nu aiba cui? Cati si-ar dori,intentionat, sa fie putin smintiti? Cati?